Andrei Lonescu
Să lăsăm deoparte numele deja intrate în vocabular — da, acelea pe care le pronunță toată lumea. Lumea pastelor în Italia e mai mare decât pare. Unele sunt rotunde ca o monedă, altele împletite cu mâna, altele modelate pe degete. Fiecare zonă are pasta ei, cu nume, gust și poveste proprii.
Multe nu ajung niciodată în rafturile supermarketurilor. Le găsești în satele mici, pe mesele de lemn unde făina încă se întinde cu sucitorul, nu cu mașina. Pastele astea n-au etichete lucioase, dar au suflet. Și o dată ce le guști, parcă ai bătut la ușa unei gospodării din centrul Italiei. Hai să descoperim cinci dintre aceste paste care merită un loc în farfurie — și poate și în inimă.
Pici – Când imperfecțiunea are gust
Fotografie foodandwine.com
Nu, nu sunt spaghetti, chiar dacă la prima vedere par. Pici sunt mai groase, ușor neregulate, fiecare făcută manual, cu răbdare. Doar făină și apă. Atât. În Toscana, și mai ales în Siena, pici se servesc de obicei cu sos aglione – roșii, ulei de măsline și un usturoi uriaș, tipic zonei. Dar se potrivesc și cu pesmet rumenit, anșoa, sau pur și simplu ulei și piper. Au o textură densă, care cere timp. Dar exact asta le face perfecte. Îți dau senzația că cineva ți-a făcut paste doar ție. Cu mâinile lui.
Lorighittas – Pasta care arată ca o bijuterie
Fotografie sbs.com.au
Lorighittas nu sunt pentru zilele de marți. Se fac încet, una câte una, împletind două fire subțiri de aluat într-o buclă fină. Le găsești în Sardinia, în satul Morgongiori, mai ales la sărbători. Fiecare cerc împletit e o mică operă de artă. Timpul necesar? Peste un minut pentru fiecare bucată. Dar rezultatul… aproape poetic. Când le fierbi, prind sosul în împletituri. Sosuri cu carne, șofran, cârnați picanți. Nu-s paste de zi cu zi. Sunt pentru ocazii în care familia se adună și timpul se oprește un pic.
Fileja – Rulată, neregulată și tipic calabreză
Fotografie francolania.com
Fileja nu e o formă perfectă. Și nici nu vrea să fie. Se rulează pe o vergea subțire (cândva era o trestie, acum e mai des o andrea). Se face din griș și apă, fără ou. Vine din Calabria, unde mâncarea are personalitate. Sosurile sunt îndrăznețe. ‘Nduja, pasta de carne afumată și picantă, merge perfect cu fileja. Pastele astea nu se topesc în farfurie. Rămân acolo, ferme, autentice. Exact cum e și bucătăria locului: fără fasoane, dar cu gust cât cuprinde.
Strangozzi – Varianta umbră a tagliatellelor
Fotografie ricette.giallozafferano.it
Numele poate sună un pic… ciudat. Strangozzi vine de la verbul „a sugruma”, dar nu te speria — nimic sinistru în farfurie. Doar o aluzie veche, poate o poveste uitată. Sunt fâșii late, făcute doar cu făină și apă, fără ou. Par rude cu tagliatellele, dar sunt mai rustice, mai ferme. Umbria e casa lor, în special zona Spoleto. În sezonul trufelor, strangozzi sunt regina mesei. Le găsești cu ulei, trufe rase, sau cu sos de mistreț ori ciuperci. Mâncare simplă, dar cu rădăcini.
Corzetti – Monede de aluat cu amprentă
Fotografie food52.com
Rotunzi, subțiri și decorați. Corzetti vin din Liguria, și sunt presați cu un fel de ștampilă din lemn — fiecare familie are modelul ei: flori, semne, modele vechi. Se fac cu grijă, se fierb cu blândețe și se servesc cu sosuri delicate: pesto de nuci, unt cu măghiran, sau sos alb cu parmezan. Nu sunt doar frumoși, sunt și practici — ștanțele țin sosul pe loc. Dar mai mult decât atât, sunt pasta care poartă o poveste. Una care se moștenește.
Aceste forme de paste nu ies din fabrică. Se nasc în bucătării care miros a lemn, a făină și a timp. Nu vor să fie în centrul atenției, dar o dată puse pe farfurie, atrag tot.
Așa că, poate data viitoare, în loc să alegi pastele cunoscute, dă o șansă celor care vorbesc în șoaptă. Care n-au poză pe cutie, dar au caracter. Ai nevoie doar de făină, răbdare și puțină curiozitate regională.
